Liliecii şi evoluţia
de Ron Lyttle   Traducere de Lionel Mischie
http://www.creationism.org/romanian/bats_ro.htm

Aţi privit vreodată spre cer într-o seară călduroasă de vară, pe când întunericul învăluia pământul, ca să vedeţi nişte creaturi zburătoare făcând salturi şi plonjând prin aer? Păsări, v-aţi zis iniţial, dar privind mai atent era un fâlfâit, răsuciri şi mişcări în cădere în zborul lor care nu se potrivea cu cel al păsărilor. Lilieci! Deodată v-aţi dat seama. Şi fie v-aţi bucurat de şansa de a-i vedea în acţiune, fie aţi fost puţin înfricoşaţi venindu-vă în minte mituri despre Dracula şi vampiri, alături de pericolul rabiei.

De-a lungul vremurilor, liliecii au făcut subiectul unor mituri şi legende, au fost înţeleşi greşit şi temuţi. Dar ce sunt liliecii şi de unde au venit?

   CE SUNT LILIECII?
Liliecii sunt mamifere. Sunt acoperiţi cu blană, nasc pui vii şi îşi hrănesc puii prin sfârcuri localizate lateral, sub aripi. Dar ceea ce îi face să fie unici între mamifere este nu numai faptul că sunt perfect concepuţi pentru a atârna cu capul în jos, asemenea leneşului, dar pot şi zbura. Sunt singurul mamifer zburător. Veveriţele şi lemurii zburători pot numai plana; doar liliecii pot zbura în mod activ.


Liliecii nu sunt rozătoare, deşi mulţi oameni se gândesc la ei ca la nişte şoareci cu aripi, iar membrii genului Myotis (inclusiv Micul Liliac Maro, Myotis lucifugus)chiar sunt numiţi lilieci cu urechi de şoarece. Însă nu au decât un pui pe an (câţiva au gemeni sau până la patru), şi trăiesc doisprezece, treisprezece ani, în funcţie de specie. Liliecii sunt atât de unici încât au fost plasaţi în propriul lor ordin, Ordinul Chiroptera, care înseamnă „mână-aripă”. Aşa cum sugerează numele, aripa le este formată dintr-un braţ care se termină cu o încheietură cu un deget mare şi patru degete distincte unite prin piele şi care formează nervurile aripilor. Spre deosebire, aripa unei păsări are un număr mult redus de „oase ale degetelor”. Atunci când nu zboară, liliecii îşi adună degetele spre înapoi de-a lungul braţului pentru a nu-i încurca. Deşi degetul mare al majorităţii liliecilor mâncători de insecte, care îşi prind prada cu aripile, este mic şi slab, liliecii mâncători de fructe mari, numiţi şi vulpi zburătoare (datorită feţei lor asemănătoare unei vulpi sau unui câine), au degete mari lungi şi puternice cu „unghii” curbate asemenea unei gheare, pe care le folosesc pentru a se căţăra în copaci şi pentru a apuca fructele. Degetele liliacului au acelaşi număr de oase ca şi degetele noastre, dar sunt proporţional mult mai lungi. De exemplu, ultimul os al degetului „mijlociu” al liliacului Rodriguez (Pteropus rodricencis), este de fapt îndoit în spatele cotului în stare de repaus.

Priveşte la degetele tale; încearcă să-ţi îndoi degetele spre antebraţ şi încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi să-ţi ajungă degetele dincolo de cot. Dar nu uita să laşi degetul mare extins înainte pentru prindere şi căţărare. Apoi există pânza care unelte toate degetele cu excepţia degetului mare, şi care se întinde de-a lungul braţului şi trupului până la gleznă, iar la majoritatea speciilor continuă să îmbrace coada în întregime sau parţial. Când liliecii îşi întind degetele şi braţele, aripile lor sunt gata de zbor. Prin modelarea „mâinilor” ei controlează forma aripilor. Fotografia în mişcare lentă (Vide de la National Geographic) a arătat lilieci mâncători de insecte cum prind insectele cu aripile şi membranele cozii ca într-un căuş şi apoi le transferă în gură în timpul zborului. Cu adevărat sunt nişte mamifere unice.

Ordinul se împarte în două subordine: Megachiroptera, „liliecii mari”, şi Microchiroptera, „liliecii mici”. Toţi liliecii insectivori sunt micro-lilieci; liliecii fructivori din lumea veche, vulpile zburătoare, sunt mega-lilieci. Toţi ceilalţi fac parte din unul din aceste două ordine, în principal în funcţie de dimensiune. Sistemul nu funcţionează întotdeauna, totuşi, deoarece unii micro-lilieci, precum liliacul fructivor jamaican (Artibeus jamaicencis), mănâncă fructe, iar o vulpe zburătoare, liliacul Queensland blossom (Syconycteris australis), nu cântăreşte decât 14 grame.

   ORIGINI EVOLUŢIONISTE
Din moment ce majoritatea liliecilor mănâncă insecte, evoluţioniştii au considerat în mod tradiţional că liliecii au evoluat din insectivorele primitive, asemenea şoarecilor de câmp, cârtiţelor, etc. Mâncătorii de fructe pur şi simplu şi-au schimbat dieta din cauza presiunilor ecologice.

Apoi, la începutul anilor 80, J. D. Smith (Smith pag. 347-365) a sugerat că mega-liliecii şi micro-liliecii au evoluat separat, deoarece există multe diferenţe fiziologice între ei, pe lângă dimensiune. De exemplu micro-liliecii au o articulaţie a umărului complicată şi gheară numai pe degetul mare, în timp ce mega-liliecii au o articulaţie a umărului simplă dar gheare atât pe degetul mare cât şi pe degetul arătător. Micro-liliecii folosesc ecolocaţia în timp ce macro-liliecii se bazează în principal pe văzul lor ascuţit. Dinţii micro-liliecilor sunt proiectaţi pentru a prăda în timp ce dinţii macro-liliecilor mestecă diferită părţi ale plantelor. Macro-liliecii trăiesc numai la tropice, având nevoie de hrană tot timpul anului; mulţi micro-lilieci au capacitatea de a hiberna în timpul iernilor reci.

În 1986 Dr. John Pettigrew a mers mai departe sugerând că vulpile zburătoare se aseamănă cel mai mult cu primatele (Pettigrew pag. 1), şi alături de lemurii zburători care au şi ei propriul ordin dar nu zboară în realitate, au un strămoş comun cu primatele.

El şi-a bazat concluziile pe cercetări care au arătat că primatele au nişte circuite neurale unice în creier, care au de a face cu văzul, şi că aceste circuite erau atât de unice încât se credea că ele fac diferenţa dintre primate şi non-primate. Dr. Pettigrew a descoperit că toate vulpile zburătoare le aveau şi ele, inclusiv micuţul liliac blossom menţionat mai sus, însă lipseau de la micro-lilieci. Cum lemurii zburători au aceste circuite, el a sugerat că toţi sunt în realitate primate, având un strămoş comun, şi că zborul activ al liliecilor a evoluat a doua oară, mai târziu în istoria evoluţiei, şi doar întâmplător se aseamănă cu cel al mico-liliecilor.

Totuşi, de atunci, alţi cercetători au pus sub semnul întrebării această idee a „dublei origini” (Gibbons pag.34). Studiile ADN-ului mitocondrial au arătat că toţi liliecii sunt înrudiţi îndeaproape şi diferiţi de primate. De asemenea, există un complex muscular în aripile tuturor liliecilor care este diferit de cel al păsărilor şi de toate mamiferele care planează.

Decât să spunem că toate adaptările similare necesare zborului activ au evoluat separat în cele două grupe de lilieci, mai degrabă circuitele neurale similare, asociate cu acuitatea vizuală, au apărut independent la vulpile zburătoare, lemurii zburători şi primate, din moment ce toate se bazează pe văz pentru a-şi găsi hrana. Micro-liliecii, pe de altă parte, se bazează în principal pe auz în ecolocaţie, şi nu au dezvoltat niciodată aceste circuite.

   DOVEZI
În încercarea de a înţelege originile liliecilor cercetătorii pot studia animale vii, dar nimeni nu a fost prezent cu milioane de ani în urmă ca să observe formarea liliecilor, deci trebuie să se bazeze pe fosile în căutarea dovezilor pentru ceea ce au sugerat. Deci, care sunt dovezile? Ce spun fosilele? În Bioscience din mai 1992, găsim acest citat:
„Din nefericire, fosilele pe care le avem la dispoziţie nu fac decât să complice lucrurile. Ele nu reprezintă morfologie de tranziţie între animalele cvadrupete (cu patru picioare) şi liliecii zburători, şi reprezintă animale aproape la fel de specializate ca rudele lor moderne.”  (Thewessin p. 340).

Iar în (Liliecii: O istorie naturală)  Bats:  A Natural History, spune aproape acelaşi lucru:
 „...toţi liliecii fosilizaţi, chiar şi cei mai vechi, sunt în mod clar lilieci complet dezvoltaţi şi de aceea aruncă puţină lumină asupra tranziţiei de la strămoşii lor tereştri.” (Hill p. 33).

Cel mai vechi schelet cunoscut, care se presupune că are 60 de milioane de ani vechime (Wilson pag. 79), este un liliac complet format care se pare că avea capacitatea de ecolocaţie (UCMP Berkeley).

Când îi ceri unui evoluţionist să îţi arate strămoşul unui liliac, cel mai probabil îţi va arăta (cum face volumul ZooBooks despre „lilieci”) o creatură mitică cu extremităţi alungite conectate prin piele întinsă şi care planează de la o ramură la alta asemenea unei veveriţe zburătoare moderne. Va avea labe la toate cele patru membre şi se va căţăra pe o ramură în timp ce faldurile de piele atârnă în jos (Wood şi Rink, pag. 6). Ceea ce nu îţi va arăta evoluţionistul este vreo formă de tranziţie între labele folosite pentru stat în picioare şi alergat, şi mâinile-aripi folosite pentru zburat. Şi nu îţi va arăta acest lucru deoarece nu există nici o fosilă a unei astfel de creaturi, şi nici nu îşi poate imagina cum ar arăta o astfel de creatură. De asemenea nu poate explica modul în care „supravieţuirea celui mai adaptat” poate să ducă la această tranziţie. La un moment dat, degetul mare alungit din faţă ar interfera cu mişcarea cvadrupetă (în patru labe), şi asta cu mult înainte să poată deveni nervurile unei aripi funcţionale. Şi de ce, şi cum cu capul în jos? Păsările nu au nici o problemă în a sta la înălţime cu capul în sus. Cum întoarce „supravieţuirea celui mai adaptat” un animal cu capul în jos, cu toate modificările fiziologice necesare pentru a-şi menţine această poziţie? Încearcă să înghiţi în timp ce stai cu capul în jos. Şi ce se întâmplă cu sângele tău după un timp? Cu toate acestea, liliecii mănâncă, dorm, se împerechează şi mulţi chiar nasc în această poziţie.

   MECANISMELE EVOLUŢIEI
„Supraviețuirea celui mai adaptat” este jumătate din răspunsul standard pe care îl dau evoluţioniştii când sunt întrebaţi despre mecanismele evoluţiei. Vor arăta spre exemple precum faimoşii cintezoi ai lui Darwin, sau bacterii care devin imune la antibioticele folosite împotriva lor. Dar sunt acestea exemple de evoluţie, sau de reproducere selectivă? Este prezentă acolo vreo informaţie nouă?

În 1859 Charles Darwin şi-a publicat lucrarea Originea speciilor, în care îşi prezintă conceptul despre dezvoltarea evoluţionistă a speciilor, având la bază în parte observaţiile sale din Insulele Galapagos. Acolo a observat că deşi existau cintezoi pe toate insulele, asemănători celor care trăiau în zona continentală a Africii de Sud, păsările de pe fiecare insulă aveau o formă diferită a ciocului (corespunzătoare alimentaţiei diferite) şi o coloratură diferită, diferenţele fiind atât între ele cât şi faţă de „părintele” de pe continent. Diferenţe similare au fost observate şi la specii de broaşte ţestoase şi şopârle de pe insule. (Darwin p. vi). Deşi a recunoscut că dovezile oferite de fosile nu îi sprijineau ideile (Darwin pag. 272-3, 423), Darwin a postulat că aceeaşi presiune care a produs o astfel de variaţie la păsări ar putea sta la baza diferenţelor mult mai mari dintre specii, familii şi ordine, şi că toate trebuie să fi evoluat dintr-un strămoş comun prin acumularea a numeroase mici modificări, cândva, în trecutul îndepărtat. Cea mai mare parte a gândirii evoluţioniste moderne „a evoluat” din aceste observaţii şi gânduri timpurii.

Din nefericire, nici un alt set de observaţii faimoase nu a fost publicat până în 1866, şapte ani mai târziu. Atunci Gregor Mendel a raportat observaţiile şi experimentele sale cu privire la culoarea florilor de mazăre (World Book Encyclopedia vol. 9 pag. 202). El a observat că mazărea din grădina sa avea fie flori roşii, fie flori albe, şi a descoperit că prin controlul atent al sursei de polenizare putea produce mazăre care să aibă numai flori albe sau numai flori roşii, sau cu un amestec al celor două, şi că exista un model regulat şi predictibil de la o generaţie la următoarea. Am spus „din nefericire” deoarece înainte să fie înţelese aceste mecanisme ale eredităţii, oamenii credeau că acele caracteristici „câştigate” de un animal sau plantă pot fi transmise la urmaşi, şi nimeni nu înţelegea de ce o plantă de mazăre cu flori roşii putea produce mazăre care să aibă flori roşii sau albe (World Book Encyclopedia, vol. 9 pag. 208, vol. 13, pag. 398). Într-adevăr, abia în anul 1900 a fost înţeleasă importanţa muncii lui Mendel, şi conceptele sale au fost aplicate la caracteristici ale plantelor şi animalelor dând naştere la ştiinţa modernă a geneticii. Dacă Darwin ar fi ştiut despre gene şi cromozomi şi cum afectează ei ereditatea, e posibil să-şi fi dat seama că aşa cum Mendel a putut produce în mod selectiv mazăre numai cu flori roşii sau numai cu flori albe, şi „selecţia naturală” a produs cintezoi cu ciocuri şi culori diferite. Potenţialul unor forme diferite ale ciocului şi al unor culori diferite era prezent în populaţia iniţială, şi nu a apărut nici o schimbare reală sau „mutaţie”. Ceea ce Darwin a văzut ca fiind specii diferite, e posibil să nu fi fost de fapt altceva decât variaţia extremă dintre un mare danez şi un Chihuahua (ambii sunt câini) sau între un căluţ şi un Clydesdale (ambii sunt cai). Aceste extreme, deşi par ca fiind în mod „evident” specii complet diferite, sunt de fapt din punct de vedere genetic (poate nu şi mecanic) capabile să se încrucişeze şi să producă urmaşi viabili.

La fel este şi în cazul bacteriilor. În orice populaţie „normală” există câţiva indivizi care vor supravieţui medicamentelor ce îi ucid pe toţi ceilalţi. Când numai aceştia rămân pentru a se reproduce va rezulta o nouă populaţie de bacterii rezistente la medicament, însă nu s-a produs nici o mutaţie, şi asta contrar literaturii răspândite (Wieland pag.11).

În toate exemplele acestea nu a existat nici un câştig în materialul genetic, nici o creştere a cantităţii de informaţie. Aşa cum mazărea care produce doar flori roşii sau doar flori albe a pierdut gena care codifică cealaltă culoare, şi păsările cu cioc scurt şi greu au pierdut capacitatea de a produce ciocuri lungi şi subţiri, iar bacteriile au pierdut potenţialul pe care l-au avut cândva. Dacă circumstanţele de mediu se modifică, acum ele vor fi mai puţin adaptabile, nu mai mult. Evoluţia, pe de altă parte, necesită un câştig de informaţie pentru a produce specii noi. Altfel amoeobele rămân amoeobe, peştii rămân peşti iar liliecii au apărut din alţi lilieci.

„Mutaţia” este cealaltă jumătate a explicaţiei standard pentru evoluţie. Se presupune că de-a lungul a nenumărate generaţii apar erori în codul genetic care produc caracteristici noi, şi având suficient timp şi erori, rezultă specii noi. Dar este aceasta ştiinţă solidă sau doar gândire pozitivă?

Orice entitate vie, de la cel mai simplu virus la cel mai complex animal, conţine în celulele sale nişte compuşi complecşi numiţi acid nucleic. Există două forme numite acid ribonucleic (ARN) şi acid dezoxiribonucleic (ADN) (World Book Encyclopedia vol. 14 pag. 602-603). Virusurile conţin numai unul dintre cei doi, dar celulele îi au pe ambii. În timp ce ARN-ul controlează producţia de proteine, ADN-ul este componenta principală a cromozomilor care asigură planul sau modelul eredităţii. Ori de câte ori o celulă se divide în două, ARN-ul din corpul celulei şi ADN-ul din nucleu trebuie copiat exact, o copie mergând în fiecare celulă. ADN-ul este o moleculă incredibil de complexă, ce seamănă cu o scară lungă ce a fost răsucită într-o spirală. Marginile scării sunt formate din nişte compuşi numiţi fosfaţi şi zahăr, în timp ce „treptele” sunt compuse din două dintre cele patru baze posibile în toate combinaţiile posibile. Structura şi ordinea exactă a „treptelor” variază de la un tip de vietate la alta. Fiecare „scară” ADN are în jur de 20.000 de „trepte”, şi fiecare cromozom conţine multe mii de molecule ADN. ARN-ul are o structură similară, dar zahărul este diferit şi una dintre cele patru baze este şi ea diferită.

Din moment ce ADN-ul cromozomial (şi în unele cazuri ARN-ul) este cel care asigură planul fiecărei celule şi individ, dacă oricare din miile de trepte este stricată, sau dacă alte combinaţii sunt înlocuite în copie, acea celulă va fi defectă. Contrar a ceea ce se crede în mod obişnuit, majoritatea schimbărilor în structura ADN-ului (mutaţii) în cel mai bun caz slăbesc, şi în cel mai rău caz omoară celula. Doar câteva sunt neutre, iar modificările benefice sunt virtual inexistente (Sunderland pag. 142-143). Pentru a produce un individ sănătos, complet funcţional, fiecare copie de ADN şi ARN trebuie să fie identică cu originalul, până la ultima „treaptă”. De exemplu „solzii slăbiţi” ai dinozaurului nu pot evolua prin mutaţie, în mod logic şi ştiinţific, în pene de pasăre extrem de complicate; prea multă informaţie genetică ar trebui să fie adăugată pentru a se realiza acest lucru, iar mutaţiile nu adaugă informaţie (Sunderland pag. 154). În câteva situaţii rare, a apărut o mutaţie care permite unei bacterii să evite efectele unui antibiotic, dar asta numai pentru că acea mutaţie a blocat o funcţie normală pe care antibioticul era proiectat să o folosească (Wieland pag. 12); din nou, acest lucru reprezintă o pierdere de informaţie, nu un câştig.

Astfel „supravieţuirea celui mai adaptat” şi „mutaţiile” nu pot produce în mod logic mâna aripă complet funcţională prezentă chiar şi la cea mai veche fosilă de liliac, indiferent cât timp am avea la dispoziţie, dar Darwin nu a înţeles acest lucru. El a presupus orbeşte existenţa unei astfel de dezvoltări, spunând: „Nici nu văd vreo dificultate de neîntrecut” (Darwin, pag. 142) în a ajunge de la un animal care planează la un liliac prin paşi mărunţi, neînţelegând cât de absurd este acest lucru în lumina înţelegerii moderne a geneticii şi ADN-ului.

   ALTERNATIVA
O explicaţie mult mai simplă este aceea că liliecii, asemenea maşinilor şi avioanelor, sunt rezultatul unui proiect minuţios conceput şi inteligent; toate diferitele forme şi caracteristici echipează diferiţi lilieci pentru a funcţiona în diferite nişe ecologice. Toate detaliile anatomice necesare pentru a zbura şi pentru a atârna cu capul în jos au fost gândite şi „programate” în codul genetic. Picioarele liliacului sunt complet relaxate atunci când atârnă (Dr. Blair Csuti, comunicare personală, 17 octombrie 1998), necesitând un efort pentru a-şi da drumul; cum a „evoluat” asta? Peştera Bracken din Texasul central de sud, este casa a aproximativ 20 de milioane de lilieci mexicani cu coadă liberă (McCracken pag. 67-68). Fiecare liliac trebuie să recunoască ecoul propriului sunet emis, în mijlocul a milioane de alte ecouri, pentru a evita ciocnirile şi pentru a-şi găsi calea. Cum s-a dezvoltat această abilitate prin mutaţii întâmplătoare?

Problema acceptării unui proiect inteligent nu constă în faptul că nu este ceva ştiinţific; după cum s-a discutat deja, evoluţia este de fapt neştiinţifică în presupunerile sale. Nu, adevărata problemă constă în faptul că dacă accepţi ideea proiectului inteligent, atunci trebuie să ai un proiectant. Determinarea naturii şi identităţii acelui Proiectant intră în domeniul religiei, şi dacă există cu adevărat un Proiectant, atunci poate că Biblia spune adevărul atunci când vorbeşte despre un Dumnezeu care pretinde să fi creat universul şi tot ce este îl el, şi poate că oamenii trebuie să Îi dea socoteală acestui Creator. Prea mulţi oameni, de ştiinţă sau laici deopotrivă, consideră că ideea de da socoteală este inacceptabilă, de neînchipuit. De aceea trebuie să existe o explicaţie care nu necesită un Creator (şi vor face tot posibilul, vor răsuci şi ignora faptele, pentru a formula o astfel de explicaţie) Aceasta este adevărata problemă în acceptarea proiectului în locul evoluţiei întâmplătoare, indiferent de direcţia în care par să arate dovezile. De fapt, mai mulţi oameni de ştiinţă oneşti afirmă că faptele aduc dovezi ale existenţei unui proiect inteligent (vezi Dr. Michael Behe, Darwin's Black Box, şi Dr. Michael Denton, Evolution:  A Theory in Crisis, ca să numesc doar doi care au scris cărţi; există mulţi alţii).

Astronomii cheltuiesc milioane de dolari în construirea şi folosirea unor radio telescoape imense, în căutarea unor semnale radio neîntâmplătoare venite din spaţiu. Se crede că o secvenţă ordonată, neîntâmplătoare, ar fi semnul existenţei unei inteligenţe „acolo în spaţiu”, deoarece nu s-ar putea produce prin activitatea stelară întâmplătoare. Dar când biologii moleculari îşi îndreaptă microscoapele spre studierea moleculelor de ADN, secvenţele incredibile neîntâmplătoare pe care le observă sunt privite ca şi accidente întâmplătoare. Are asta vreo logică? Este acest lucru ştiinţific?

La sfârşitul cărţii sale, (Evoluţia: O teorie în criză) Evolution: A Theory in Crisis, Denton sintetizează lucrurile astfel:

„...nimeni nu a observat vreodată continuumul ce interconectează formele funcţionale [paşii mărunţi ai lui Darwin] legând toate speciile de vieţuitoare cunoscute, trecute şi prezente. Conceptul continuităţii naturii a existat în mintea omului, dar niciodată în realităţile naturii. Aşadar, într-un sens foarte real, susţinerea doctrinei continuităţii a necesitat întotdeauna retragerea din empiricismul pur, şi contrar a ceea ce presupun în marea lor majoritate biologii evoluţionişti de azi, au fost întotdeauna anti-evoluţioniştii, nu evoluţioniştii, din comunitatea ştiinţifică cei care au stat în mod rigid lângă fapte şi au aderat la o abordare empirică mai strictă”  (Denton pp.353-354).

Au evoluat liliecii pur şi simplu, sau au fost proiectaţi în mod inteligent? Gândeşte-te la asta. Fii sincer.
 

   REFERINŢE

Behe, Michael (1996).  Darwin's Black Box: the Biochemical Challenge to Evolution, The Free Press, New York, N.Y.
Darwin, Charles (1872, reprint 1963).  On The Origin of Species by Means of Natural Selection, 6th ed. (with new preface), The Heritage Press, New York, N.Y.
Denton, Michael (1986).  Evolution: A Theory in Crisis, Adler & Adler, Bethesda, Maryland.
Gibbons, Ann (1992).  Is "Flying Primate" Hypothesis Headed for a Crash Landing?  Science, Apr. 3, v. 256 n. 5053, p. 34.
Hill, John E., and James D. Smith (1984).  Bats:  A Natural History, University of Texas Press, Austin.
McCracken, Gary F., and Mary K. Gustin (1987).  Batmom's Daily Nightmare, Natural History, Oct., v. 96  n. 10, pp. 66-73.
National Geographic Society (1973).  Strange Creatures of the Night [Video].
Pettigrew, Dr. John D. (1986).  Are Flying Foxes Really Primates?  Bats, Jun. v. 3 n. 2, pp. 1-2.
Smith, J. D., and G. Madkour (1980).  Penial Morphology and the Question of Chiropteran Phylogeny, Proceedings of the 5th International Bat Research Conference, Texas Tech Press, pp. 347-365.
Sunderland, Luther D. (1988).  Darwin's Enigma, 4th Ed., Master Book Publishers, Santee, CA.
Thewissen, J. G. M., and S. K. Babcock (1992).  The Origin of Flight in Bats, BioScience, May, v. 42 n. 5, pp. 340-345.
UCMP Berkeley (1999).  Chiroptera:  Fossil Record.  [On-Line].  Available:  http://www.UCMP.Berkeley.EDU/mammal/eutheria/chirofr.html.
Wilson, Don E. (1997).  Bats in Question, Smithsonian Institute Press, Washington D. C.
Wood, Linda C. and Deane Rink (1994).  ZooBooks: "Bats". California: Wildlife Education Ltd.
World Book Encyclopedia (1999).  Heredity, v. 9 pp. 200-210.
World Book Encyclopedia (1999).  Mendel, Gregor Johann, v. 13 p. 398.
World Book Encyclopedia (1999).  Nucleic Acid, v. 14, pp. 602-603.
 


Ron Lyttle este specialist în comportamentul animalelor, lucrează ca voluntar la Grădina Zoologică Oregon din Portland şi este specializat în lilieci din toate colţurile lumii. De fapt, colegii şi turiştii îi spun adesea Batman. El a scris articolul de mai sus şi a fost de acord cu includerea lui în această pagină web. Ron este şi membru activ al ASD, „Asociaţia Ştiinţei Designului” din Oregon (DSA, Oregon's "Design Science Association") care studiază aspecte legate de creaţie/evoluţie.
 
„Liliecii şi evoluţia”
<http://www.creationism.org/romanian/bats_ro.htm>

Pagina principală:  Română
www.creationism.org