Cele 7 Minuni de la Muntele St. Helens
de Lloyd şi Doris Anderson    http://www.creationism.org/romanian/7wonders_ro.htm


Introducere:  Cele 7 Minuni, sumarizate mai jos, sunt şapte caracteristici geologice rezultate din erupţia din anii ‘80 şi prezentate la Centrul de Informare despre Creaţionism MSH. Formându-se rapid, ele pun sub semnul întrebării gândirea evoluţionistă conform căreia acestor formaţiuni le sunt necesare lungi perioade de timp. Le numim “minuni” din cauza uimirii pe care o produc. De fapt, credinţa noastră este că aceste minuni sunt un mesaj prin care Dumnezeu aminteşte omului de viteza cu care a creat lumea.
Volcanic Eruption, May 18, 1980
Erupţia vulcanică,  18 Mai 1980

1.  Muntele a fost transformat până a devenit de nerecunoscut în nouă ore.  MSH era recunoscut drept cel mai frumos munte al lanţului “Cascade Peaks”. De formă conică, acoperit cu zăpadă, se înălţa peste râpe împădurite, cu un lac limpede precum cristalul în nord. În martie 1980, magma a început să urce în munte, despicându-l. Pe data de 18 mai, la ora 8:32 a.m., un cutremur puternic a făcut ca versantul de nord să alunece în vale, eliminând presiunea dinăuntru printr-o explozie laterală, în partea de nord, de forma unui evantai. Această explozie iniţială de opt minute a distrus 600 km2 de pădure.

Muntele a continuat să erupă până seara, cu puterea a 20.000 de bombe atomice similare celei de la Hiroshima. În aceste nouă ore, sfertul superior şi întregul vârf al muntelui au dispărut, lăsând în urmă un crater enorm, larg deschis, de forma unei potcoave. Râpe adânci au fost umplute, materie în grosime de 760 m a fost depozitată pe fundul lacului şi râul care colecta apele de pe versantele de nord şi nord-vest ale muntelui a fost îngropat sub depozite cu o grosime medie de 450 m. În doar nouă ore regiunea devenise un peisaj lunar hidos şi lipsit de viaţă.

Timp de 150 de ani evoluţionismul geologic a minimizat rolul evenimentelor catastrofice. Conform acestei gândiri, enormele schimbări geologice produse de această erupţie de nouă ore a unui vulcan minor ar fi avut nevoie de un milion de ani de schimbări treptate.

2.  Canioane formate în cinci luni.  În cele cinci luni care au urmat erupţiei au fost formate două canioane din noroi şi scurgeri piroclastice, pentru a permite drenarea craterului de 2,4 x 3,2 km. Principalul canal de scurgere, Canionul Step, este adânc de până la 2.140 m. În partea de est a lui se află Canionul Loowit. Ambele canioane au fost săpate în stâncă dură cu grosimea de 300 m. Prin fiecare canion curg mici pârâuri. Explicaţia evoluţionistă tipică este că un pârâu formează încet un canion pe parcursul unor perioade foarte mari de timp. În acest caz ştim că cele două canioane au fost formate rapid; abia după aceea un pârâu a început să curgă prin ele. Manualele spun că cel mai spectaculos canion din lume, Grand Canyon, a fost format de eroziunea unui curs de apă pe parcursul a sute de milioane de ani. În prezent, oamenii de ştiinţă care se specializează în eroziune geologică cred că a fost format rapid, la fel ca aceste canioane de la MSH.
 

 

3.  Ţinuturi sterpe formate în cinci zile.  Topografia ţinuturilor sterpe se găseşte în sudul şi în sud-estul Dakotei. Apare acolo unde materie liberă a fost erodată din zone cu structuri stâncoase, lăsând în urmă un peisaj zimţat, dar pitoresc. Explicaţia standard pentru aceste forme de relief este că apa, de-a lungul secolelor, a spălat acele materii libere, lăsând în urmă modele de stânci în formă de turn.

La MSH, masiva alunecare de teren a transportat cantităţi uriaşe de gheaţă şi zăpadă, îngropându-le în valea adâncă din nord. În timpul zilei s-a depus un strat de 91 de m de cenuşă la 300oC care a “topit” rapid gheaţa, aceasta sublimând în abur. Acesta este procesul energetic care a cauzat exploziile din vârful muntelui de-a lungul zilei. Apa îşi măreşte volumul de 1.700 de ori când se transformă în abur. Când aceasta se întâmplă instantaneu, se produce o explozie. În cele din urmă, explozii similare au consumat toată apa.

Atunci când cenuşa încinsă până la roşu, aşternându-se peste gheaţa şi zăpada din vale, a făcut ca acea gheaţă să se “topească” şi să sublimeze în abur, au fost formate aşa-numitele “puţuri de explozie a aburului” (de până la 380 m adâncime). Acestea au avut pereţi aproape verticali până ce gravitaţia i-a făcut să se prăbuşească, producând efectul de “rigole şi vâlcele”, o trăsătură a topografiei ţinuturilor sterpe (rigolele fiind vâlcele mai mici). Marile ţinuturi sterpe din Statele Unite ar fi putut fi de asemenea produse de forţe catastrofice şi unele de acţiuni vulcanice.

4.  Straturi geologice formate în trei ore.  Pe 12 iunie 1980, o a treia erupţie explozivă a produs o stratificare în grosime de 76 m care i-a uimit pe geologi. În mod tradiţional, se consideră ca formarea straturilor succesive durează lungi perioade de timp; cu toate acestea, s-au acumulat până la 100 de straturi între orele 9 şi 12 noaptea. În timp ce un panaş urca încet la 14 km deasupra muntelui, val după val de scurgeri piroclastice se năpusteau din crater de-a lungul versantului de nord, fiecare aşternând în vale un nou strat. Cu grosimi de la centimetri până la mai mult de un metru, fiecare s-a format în intervale de la câteva secunde la câteva minute.

Geologul Steven Austin a descris aceste scurgeri piroclastice ca fiind şuvoaie turbulente, fluidizate, formate din sfărâmături vulcanice foarte fine, curgând lipite de sol. S-au deplasat de-a lungul muntelui cu viteze de uragan şi au lăsat depozite de 550oC. Ne-am fi putut aştepta ca fiecare depozit să fie omogen şi amestecat în totalitate. În mod remarcabil, aceste şuvoaie de mare viteză, formate din cenuşă încinsă până la roşu şi piatră ponce, s-au separat în straturi perfect definite de particule cu granulaţie mare şi particule fine. Aceste trăsături se supun legilor ce guvernează scurgerile, demonstrate în tancurile de sedimentare din laboratoare.

Straturi subţiri similare se întâlnesc la straturile de gresie Tapeats din Grand Canyon. Gândirea convenţională spune că au fost formate prin sedimentare lentă şi continuă de-a lungul unor perioade lungi. Şi şuvoaiele pe bază de gaze care au format straturile de la MSH şi cele pe bază de apă care au format straturile de la Tapeats se supun acelorlaşi legi ale fizicii. Vulcanul a demonstrat că aceste formaţiuni se pot forma rapid. Un potop ar fi produs Tapeats într-un timp scurt.

5.  Sistem de râuri format în nouă ore.  Alunecarea de teren din 18 mai a îngropat râul şi autostrada către Lacul Spirit cu materii de o grosime medie de 460 m. De asemenea, a îngropat majoritatea celorlalte canale de scurgere din cei 60 km2 ai văii Upper Toutle şi a înfundat gura văii. Timp de 22 de luni nu a existat o cale prin care apa să ajungă în Oceanul Pacific.

Apoi, pe 19 martie 1982, o erupţie a topit o cantitate mare de zăpadă care se acumulase în crater de-a lungul iernii. Apa amestecată cu materii desprinse de pe versanţii muntelui a creat o enormă scurgere de noroi. Timp de nouă ore, nevăzută de nimeni, scurgerea de noroi a săpat un sistem complet de canale de scurgere pe cuprinsul unei mari părţi a văii şi a redeschis calea către Oceanul Pacific. Printre canale se aflau cel puţin trei canioane de 300 m adâncime. Unul a fost poreclit “Micul Grand Canyon de la Toutle”, fiind un model la scara 1/40 al Grand Canyon.

O cantitate mare de apă (sau de noroi) a realizat rapid ceea ce unei cantităţi mici de apă (sau de noroi) îi ia o eternitate să realizeze.

Geologii evoluţionişti au atribuit perioade lungi de timp formării celor 41.500 km2 ai Channeled Scablands din Washington-ul de Est. În anii ’70 au recunoscut, într-un final, că această vastă formaţiune geologică, care include Grand Coulee, s-a format în cea mai mare parte în două zile ca rezultat al unui eveniment catastrofic. Evenimentele catastrofice explică cel mai bine formaţiunile de eroziune de pe suprafaţa pământului. Relatările a aproape 300 de grupuri de oameni vorbesc despre un eveniment potrivit pentru aceasta – Potopul.

6.  Butuci scufundaţi arată ca multe păduri fosile în doar zece ani.  Un milion de copaci au fost luaţi de ape şi duşi în Lacul Spirit în ziua erupţiei principale. Pe măsura trecerii anilor au fost saturaţi cu apă şi s-au scufundat. Lemnul dens al rădăcinii face încă parte din 10% din buşteni. Acei buşteni s-au scufundat în poziţie verticală şi rădăcinile lor s-au acoperit rapid cu sedimentele ce sunt aduse permanent în lac. Astfel, lasă impresia că au crescut şi au murit acolo unde au fost depozitaţi, o pădure peste alta de-a lungul unor lungi perioade de timp.

Astfel de formaţiuni se găsesc şi în alte locuri, printre care şi Specimen Ridge din Parcul Naţional Yellowstone. Acolo geologii au găsit păduri “înrădăcinate” în 27 de straturi diferite în interiorul crestei şi au dedus că se află în faţa a 27 de păduri succesive. Panoul explicativ de la Specimen Ridge este o dovadă a greşelii lor. Pe el scria: “27 de straturi distincte de pădure fosilă, înfloritoare acum 50 de milioane de ani, sunt îngropate în roca vulcanică din care este compus muntele.”

Astăzi adevărul a ieşit la iveală şi semnul a dispărut. Oamenii de ştiinţă au realizat că fenomenul de la Lacul Spirit explică Specimen Ridge. Copacii au plutit pe un lac, au devenit saturaţi cu apă şi s-au scufundat, în timp, lăsând impresia mai multor păduri crescute una peste alta. Formaţiunea veche de 50 de milioane de ani s-ar fi putut forma în câţiva ani plus timpul necesar pietrificării buştenilor (între 100 şi 1.000 de ani).

7.  Un nou model pentru formarea mai rapidă a cărbunelui.  Dr. Steven Austin şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea de Stat Penn, pe tema unui model al formării cărbunelui bazat pe studiile sale asupra minereurilor de cărbune din Kentucky. Deşi timp de 100 de ani geologii au folosit modelul mlaştinilor cu turbă pentru formarea cărbunilor, Austin a argumentat că această explicaţie nu este cea potrivită deoarece cărbunele are granulaţie mare, precum scoarţa de copac, şi nu granulaţie fină precum turba de mlaştină. Turba de mlaştină conţine materie din rădăcină; cărbunele nu. Turba de mlaştină este aşezată peste un strat de sol; cărbunele este aşezat deseori pe un strat de piatră. Nu s-a descoperit turbă de mlaştină parţial transformată în cărbune.

Austin a avansat un model al “rogojinilor plutitoare”, al plaurilor, conform căruia o catastrofă acvatică a antrenat milioane de hectare de pădure şi le-a încâlcit în formaţiuni de tipul plaurilor. Plaurii au plutit pe un ocean deasupra Kentucky-ului, lovindu-se unul de altul, scuturându-şi astfel scoarţa pe fundul apei. Activitatea vulcanică ulterioară a furnizat căldură şi presiune, ingredientele finale folosite în laborator pentru a produce cărbune. Rezultatul a constat în filoane bogate de cărbune în Kentucky şi un doctorat pentru Austin.

După doar zece luni Muntele St. Helens a erupt, aruncând mari cantităţi de vegetaţie în Lacul Spirit, printre care un milion de buşteni. Dr. Austin a descoperit că buştenii de pe lac erau cojiţi de scoarţă. Pe fundul lacului s-a aşternut un strat de până la un metru grosime de scoarţă amestecată cu alte tipuri de vegetaţie şi sedimente. Până în prezent această materie rămâne doar vegetaţie ce se descompune lent. Dar dacă o catastrofă ar furniza cantitatea potrivită de căldură şi presiune, materia s-ar transforma rapid în cărbune. Cercetările Dr. Austin indică faptul că idea conform căreia formarea cărbunelui ar necesita milioane de ani este extrem de discutabilă.
 

"Cele 7 minuni de la Muntele St. Helens"
<http://www.creationism.org/romanian/7wonders_ro.htm>

Pagina principală:  Română
www.creationism.org